Iata cum George Enescu si celebra lui replica m-au dus cu gandul la urmatoarea experienta personala, pe care am intalnit-o totusi mai des decat mi-as fi dorit si in vietile altor oameni cu care m-am intersectat.
Imi amintesc ca eram insarcinata cu un copil pe care mi l-am dorit mult si care, la vremea aceea parea ca nu o sa devina niciodata realitate. Am cantarit lucrurile, am inceput sa ma gandesc cum ar fi viata fara si cum ma voi dedica altor cauze care ma fac fericita, in absenta unui urmas direct. Cand am aflat ca e o lume ce creste in mine, duminica a parut prea lunga ca sa o pot tolera pana as fi putut ajunge la un control sa mi se confirme ca totul e bine. Am gasit laborator de analize, am stat in soc toata ziua si urmatoarele si, treptat, am dat voie bucuriei sa se manifeste. Existenta ei imi era clara.
Oamenii din jur ma felicitau si, (prea) curand imi dadeau sfaturi despre cum sa ma protejez si indicatii despre cat de vesela ar trebui sa fiu, sa nu ii transmit lui starile mele. Unii imi spuneau sa incep sa ma odihnesc ca apoi nu voi mai avea posibilitatea (poti strange rezerve de odihna?), sa profit de orice ramas, ca dupa totul se schimba. Conotatia nu parea sa fie pozitiva deloc. Din toate aceste lucruri, cel mai tare ma apasa ideea ca nu imi manifest entuziasmul suficient, atat de mult incat, la scurt timp dupa confirmarea sarcinii, am clacat pentru cateva momente, gandindu-ma ca poate nu voi fi o mama atat de potrivita cum credeam, ca nu sunt conectata indeajuns cu puiul meu.
Cine tine cont de hormonii femeii insarcinate? Cine se gandeste la mama, ca fiinta ce exista si are nevoi si sentimente, poate mai reale decat ale fatului? Sincer, cati dintre voi mergeti in vizita la o familie care are un nou nascut si zaboviti intai cateva clipe cu mama si nu mergeti setati catre copil? Cati duceti cu voi “un gest” si pentru mama? Cine intreaba intai “tu cum te simti, ce faci? Inainte de “ce face bebe”? – incepand cu sarcina si pana dupa nastere.
Toate aceste detalii, aparent nevinovate, suprapuse peste toate modificarile hormonale, fricile, proiectiile si schimbarile la care este supusa femeia, nu fac altceva decat sa o initieze usor si sigur in pierderea identitatii de sine si in transformarea in incubator si closca, al carei sens e sa isi protejeze si creasca fiul. Multe femei insarcinate imi relateaza cum li se povesteste, fara sa solicite acest lucru, ce de provocari desprinse din Survivor, vor avea de infruntat si cum tot universul va gravita in jurul copilului. Intrebarea care se naste aici e: cate dintre aceste sfaturi/indicatii sunt survenite din grija, dorinta de preventie si cate din victimizare? Si daca raspunsul e, desigur, ca sunt sfaturi prietenesti, cine a facut vreodata o analiza de costuri si beneficii? Nu e oare ca atunci cand urmeaza sa fii operat si ti se spune cum te vei tavali in chinuri, in recuperare, si ca alta cale nu-i? Veti zice, poate, ca e exagerat exemplul dar nu, nu e decat subevaluat. Spunem:”va fi bine, gandeste-te ce bine te vei simti dupa operatia de la genunchi, cum vei alerga etc”, dar nu si ca “va veti descurca de minune ca parinti, oricum ar fi”.
Sa alaptezi neaparat! Sa nu il culci in patul tau! Lasa-l sa mai oboseasca, nu il culca acum! Da-i caciula, intoarce-l pe o parte sau alta! Sa nu se sufoce! Cand (mai) faceti unul?
Cred ca nu o sa uit vreodata cum eram criticata pentru ca imi culc bebelusul de 4 luni la ora 18-19 seara si nu il mai tin pana la 22, altfel ce pretentii ai sa doarma pana dimineata? Se gandea vreodata cineva ca nevoia de somn a unui adult de 30-40-50 de ani nu e egala cu cea a unui bebelus? Noi stim, noi am crescut copii, noi nu ii crestem din carti.
Nu era nicio zi sa nu primesc sfaturi, asa cum nu a fost o zi in care sa fiu intrebata cum ma simt de cineva in afara sotului meu si a prietenelor cu care vorbeam, poate, o data pe luna, prea rar ca sa imi acopere nevoia de socializare in pandemie.
Am scris randurile astea motivata de a nu stiu cata gravida pe care o aud ca e deja sufocata de pareri, desi, din fericire, are suport emotional, macar in mine si in sotul sau. Le-am facut despre mine, si, deopotriva ca sa fiu o voce pentru cate alte milioane? Schimbarea vine cu noi, se zice. Daca tot am scris un text plin de intrebari, voi plusa cu o sugestie: aceea de a intreba, daca aveti in preajma, o femeie insarcinata, ce mai face, cum e, cum merg lucrurile si…atat. Romanul s-a nascut psiholog, spune o vorba veche populara. Cred ca asta vine ca urmare a faptului ca e bine intentionat si isi doreste sa imparta cu ceilalti invatamintele sale, insa, asa cum fiecare profesor e obligat sa urmeze module de psihopedagogie, pentru a invata cum sa predea materia la care exceleaza, tot asa si romanul trebuie sa invete ca unele lucruri se spun la momentul potrivit, unele deloc si ca psihologul nu da sfaturi, oricat ar fi studiat tainele psihismului uman. De ce? Pentru ca el este expert si responsabil doar pentru propria viata.
Simtul comun ne spune ca plansul echivaleaza tristetea si exaltarea, entuziasmul- fericirea. Cu toate acestea, multi dintre noi nu au invatat sa isi manifeste nici bucuria, nici tristetea. Unii au facut-o si au decis ca ambele sunt intime. Fac parte din ambele categorii. Imi amintesc cum vorbeam, in gand, cu el si cum ma bucuram de fiecare clipa in care acest univers crestea in mine, doar in mine. Apoi ma loveam de realitatea exterioara care imi spunea ca nu ma bucur. Fericirea e neaparat vesela? Asta as spune acum. Sigur, nu mai sunt insarcinata si vulnerabila.
Cred in echilibru. Pentru mine, ca parinte, inseamna sa citesc, sa ma informez si sa fiu deschisa la orice pentru binele copilului meu. Inseamna si sa accept ca nu exista parintele perfect si nu voi fi eu primul, dar intai sunt datoare sa incerc sa fiu suficient de buna. Nu voi spune niciodata ca eu stiu ce e mai bine pentru copilul meu, doar pentru ca am dat nastere si asta ma califica sa ma amestec in viata oricui. Voi spune ca voi incerca sa fac cum e mai bine pentru el si ca da, doar noi, parintii lui vom decide mai departe. Voi mai spune ca pot da indrumari si sugestii altor parinti, daca mi le cer, intr-un cadru oficial, in baza meseriei mele, dar nu le voi promite ca vor functiona mereu. Nu in ultimul rand, voi raspunde (doar) in fata lui Vlad pentru orice greseala imi va imputa.