Când corpul spune „nu”, dar mintea nu ascultă: Cum ne deconectează trauma de noi înșine?
Ai simțit vreodată că ești mai mult în capul tău decât în corpul tău? Că iei decizii, mergi mai departe, dar ceva în tine rămâne amorțit, ca și cum ai trăi pe jumătate? Când lucrez cu oameni care au trecut prin experiențe dificile, asta e una dintre cele mai comune senzații pe care mi le descriu. „Nu știu ce simt”, „Mi-e greu să-mi dau seama ce vreau”, „Parcă nu sunt acolo;” ”imi e indiferent ce aleg/unde stau, când să mergem”.
Trauma nu e doar despre evenimente extreme. Nu trebuie să fi fost într-un accident grav sau să fi trăit o experiență de viață și de moarte ca să ai un corp care învață să se protejeze prin deconectare. Trauma poate fi și subtilă – să crești într-un mediu în care trebuia mereu să fii „cuminte”, să îți înghiți emoțiile ca să nu deranjezi, să simți că nu ai voie să spui „nu” fără consecințe. Când corpul percepe pericol – fie că e vorba de o amenințare fizică reală, fie de o stare cronică de nesiguranță emoțională – sistemul nervos reacționează.
Peter Levine spune că, în fața pericolului, corpul nostru nu are doar trei opțiuni – luptă, fugă sau îngheț – ci și două reacții mai puțin cunoscute: servilismul (fawning) și impăciuirea (pleasing). Dacă ai crescut în medii în care ai învățat că e mai sigur să fii pe placul celorlalți, să fii „cel cuminte”, „cel de încredere”, „cel care nu supără”, e posibil ca asta să fi fost mecanismul tău de supraviețuire. Problema e că, și după ce nu mai ești în acel mediu, reflexul rămâne: spui „da” când vrei să spui „nu”, te îngrijorezi mai mult pentru starea celorlalți decât pentru a ta, îți pierzi vocea fără să-ți dai seama.
Dacă ai trecut prin astfel de experiențe, poate ai observat că uneori îți e greu să simți ce ai nevoie cu adevărat. Poate îți ignori foamea până când stomacul urlă, poate te trezești obosit și totuși simți că „n-ar trebui” să te odihnești. Poate ai momente în care corpul pare străin sau, dimpotrivă, ești copleșit de stări fizice de disconfort fără un motiv clar.
Peter Levine a observat că trauma nu e doar o amintire din minte, ci mai ales o energie blocată în corp. Oamenii, spre deosebire de animale, nu își descarcă instinctiv stresul. Dacă o gazelă scapă de un prădător, va tremura câteva minute, apoi își va continua viața. Noi, în schimb, ne strângem maxilarul, ne încordăm mușchii, ne spunem „trebuie să fiu puternic” și mergem mai departe. Dar toată acea energie rămâne în noi, și la un moment dat, începem să simțim efectele.
Cum revii în corpul tău
Lucrul cu trauma nu înseamnă doar să vorbești despre ce s-a întâmplat. Înseamnă să creezi un spațiu sigur în care corpul tău să poată începe să se simtă din nou în prezent. Nu trebuie să forțezi nimic, ci doar să începi să observi.
- Simte-ți picioarele pe podea.Stai câteva secunde și observă: sunt reci, calde, grele, ușoare? Doar observă, fără să schimbi nimic.
- Uită-te în jur.Fără grabă, doar scanează camera. Ce culori vezi? Ce lumini? Ce texturi? Asta îți ajută creierul să iasă din „tunelul” traumei și să recunoască faptul că acum ești în siguranță.
- Observă-ți respirația.Nu trebuie să respiri mai adânc, doar să vezi unde se simte: în piept, în abdomen, în gât? Respirând conștient, îi dai corpului semnalul că ești aici, acum.
- Încetinește ritmul.Bea o gură de ceai și observă gustul. Atinge materialul hainelor tale și simte textura. Când îți permiți să încetinești, corpul începe să-și dea seama că nu mai trebuie să fie în gardă tot timpul.
Nu e nevoie să faci nimic perfect. E suficient să începi. Pas cu pas, corpul tău își va aminti că ești aici pentru el. Și, odată cu asta, vei începe să simți din nou că ești acasă în corpul tău.
