De unde vine sindromul impostorului?
Există oameni care, indiferent de câte reușite au, simt că succesul lor e un accident. Deși au muncit, au învățat și au obținut rezultate, rămâne mereu teama că, la un moment dat, cineva își va da seama că „nu știu suficient”, că „au păcălit pe toată lumea”, că locul lor acolo nu e meritat. În loc să se bucure de ceea ce au construit, trăiesc cu sentimentul că trebuie să muncească și mai mult, să demonstreze și mai mult, doar ca să compenseze o presupusă lipsă de valoare.
Acest fenomen e cunoscut drept sindromul impostorului și afectează oameni din toate domeniile. Nu e o problemă de competență reală, ci de percepție. Oamenii care trăiesc cu acest sindrom pot fi recunoscuți prin modul în care își minimalizează realizările – pun succesul pe seama norocului, a ajutorului primit de la alții, a unei conjuncturi favorabile. De multe ori, se compară cu ceilalți și cred că toți sunt mai pregătiți, mai capabili, mai siguri pe ei. În realitate, însă, această nesiguranță nu vine din lipsa de cunoștințe, ci dintr-o istorie personală care i-a făcut să creadă că niciodată nu sunt suficient de buni.
Sindromul impostorului nu apare din senin. Mulți dintre cei care îl experimentează au crescut în medii unde validarea și siguranța emoțională au lipsit sau au fost inconsecvente.
Pentru unii, totul începe în copilărie. Poate ai fost un copil care trebuia să muncească mereu pentru a primi apreciere – doar notele mari, performanțele sau comportamentul exemplar erau motive de laudă. Poate ai crescut într-un mediu în care ți s-a transmis că trebuie să fii „cel mai bun” ca să fii valoros. Sau, dimpotrivă, poate ai avut părinți care au fost extrem de critici sau au setat standarde imposibil de atins.
În alte cazuri, sindromul impostorului poate apărea ca un răspuns la experiențe traumatizante. Dacă ai trăit într-un mediu în care ai fost frecvent criticat, unde greșelile nu erau permise sau unde ai simțit constant că trebuie să fii pe placul celor din jur pentru a fi acceptat, e posibil să fi interiorizat ideea că valoarea ta e condiționată. Că nu e suficient să fii pur și simplu cine ești – trebuie să demonstrezi, să dovedești, să te ridici la așteptările altora.
De-a lungul timpului, acest mecanism devine un tipar. Chiar și după ce copilăria a trecut, reflexul de a pune la îndoială propriile reușite rămâne. În loc să vezi obiectiv ceea ce ai realizat, ai tendința să cauți motive pentru care succesul tău „nu e meritul tău”.
Sindromul impostorului în viața de zi cu zi?
Sindromul impostorului poate lua mai multe forme, iar unele sunt atât de bine integrate în felul în care funcționăm, încât nici nu ne dăm seama că ne afectează.
- Perfecționism excesiv.Dacă simți că niciodată nu ai muncit suficient, că întotdeauna trebuie să mai îmbunătățești ceva, că orice mică greșeală poate „dovedi” că nu ești suficient de bun, e posibil să fie un semn al sindromului impostorului. Perfecționismul nu e despre dorința de a face lucrurile bine, ci despre teama că, dacă nu sunt perfecte, vei fi expus.
- Frica de eșec.Oamenii care trăiesc cu acest sindrom evită adesea situațiile noi sau provocatoare, de teamă că vor fi „descoperiți”. Pot refuza promovări, pot evita să aplice pentru joburi mai bune sau pot renunța la proiecte de teamă că „nu sunt suficient de pregătiți”.
- Dificultatea de a primi complimente.Dacă primul impuls atunci când cineva te felicită e să spui „nu e mare lucru” sau „oricine putea face asta”, e un semn că nu îți poți recunoaște și accepta valoarea.
- Suprasolicitarea constantă.Mulți oameni cu sindromul impostorului simt că trebuie să muncească mai mult decât toți ceilalți ca să merite succesul. Asta duce la epuizare și la senzația că oricât ai face, tot nu e suficient.
Schimbarea nu vine dintr-o dată, dar câteva lucruri pot ajuta.
- Observă când apare impresia că „nu meriți”. În loc să încerci să o alungi, ia-ți un moment să observi ce se întâmplă în corpul tău. Unde simți tensiune? Ce gânduri îți vin automat? Recunoașterea acestui tipar e primul pas.
- Practică validarea internă. E ușor să aștepți validarea din exterior, dar încearcă să îți recunoști singur munca. În loc să spui „a fost noroc”, încearcă să recunoști ce ai făcut tu bine.
- Primește complimente fără să le respingi. În loc să spui „nu a fost cine știe ce”, încearcă să spui „mulțumesc” și să îți permiți să simți acea apreciere.
- Fii atent la felul în care vorbești cu tine. Dacă un prieten ar fi în locul tău, i-ai spune că „nu merită” succesul? Probabil că nu. Încearcă să îți vorbești așa cum ai face-o cu cineva drag.
- Acceptă că nesiguranța nu înseamnă incompetență. Doar pentru că te simți nesigur nu înseamnă că nu ești pregătit sau că nu meriți ceea ce ai obținut. Îndoiala nu e un semn că nu știi ce faci, ci doar că îți pasă.
Sindromul impostorului nu dispare peste noapte. Dar, pe măsură ce începi să observi tiparele care te țin blocat, poți învăța să îți recunoști valoarea și să îți permiți să fii exact acolo unde ești. Nu pentru că ai păcălit pe cineva. Ci pentru că ai muncit, ai crescut și ai evoluat – iar asta e suficient.
